sau: Despre cât de mult ne iubeşte
Dumnezeu
Povestea aceasta – pe care m-am decis până la urmă să
o aştern pe „hârtie” – este de fapt o epistolă de mulţumire lui Dumnezeu,
familiei mele, rudelor, ÎnaltPreaSfinţitului Arh. Teodosie şi tuturor celor
care au participat, fiecare cu rolul lui, la desfăşurarea şi finalizarea acestei
poveşti. Privind acum în urmă la evenimentele petrecute îmi dau seama – din
nou, pentru a nu ştiu câta oară – de marea pronie a lui Dumnezeu care „tuturor
poartă de grijă şi pe toate cele de trebuinţă le plineşte”!
Era ultima zi a lui iulie, anul acesta (2012), când
a început totul. În acea seară, petrecută alături de familie şi câţiva prieteni
buni, a început să mă doară urechea stângă şi un ţiuit surd, dar continuu, mi-a
invadat capul în acea parte. La început am crezut că o să treacă şi o să
depăşesc momentul pentru a mă întoarce cu gândurile înapoi la masa pe care o luam cu cei din
jurul meu, dar ţiuitul nu a vrut să mă lase nici în „ruptul capului”. A doua zi
problemele s-au înmulţit supărător de tare: ţiuitul s-a transformat într-un
sunet metalic (tinitus), care se auzea înfundat de undeva de departe; vederea
îmi era dublă, stomacul nu accepta nimic, nici măcar apă şi toată casa se
învârtea cu mine. De îndată ce am încercat să mă ridic din pat m-am prăbuşit
înapoi la loc fără să am timp măcar să strig ceva (efectiv imi pierdusem echilibrul). Maria,iubita mea soţie, s-a
îngrijorat cand a vazut in ce stare ma aflu, deoarece aceasta se anunţa destul de intransigentă. Am
încercat după vreo oră să mănânc ceva, o felie de pâine prăjită, dar nici pe
aceasta nu a tolerat-o stomacul meu; asta a fost mâncarea în prima zi. Starea
se agrava şi Maria a înţeles că nici nu are de gând să îmi treacă. Ne-am gândit
că din cauza urechii am toate aceste simptome. Am crezut ca urechea înfundată îmi dă dureri de cap
(cefalee), imi provoaca dezechilibru total şi implicit ameţeală
(vertij) însoţită de greaţă şi vărsături. Am ajuns la ORL, la doctoriţa
Munteanu care mi-a dat un tratament pentru otită, cu specificaţia insa că ar trebui să merg şi la Spitalul de Boli Infecţioase, deoarece paream a avea sindrom
meningial. De asemenea, mi-a spus ca nu ar fi lipsit de interes să consult şi un
neurolog si mi-a prescris
Bilomag şi Betaserc timp de o lună. Am plecat de acolo la Spitalul Municipal
Constanţa - la urgenţă – unde era de gardă o rezidentă care
ne-a tratat cu foarte multă suspiciune – crezând probabil că mă încadrez
printre zecile de rromi de pe acolo şi că sunt mahmur după vreo beţie şi vin în
vizită aiurea pe acolo. Verificând în fugă câteva reflexe mi-a spus categoric
că nu intră în discuţie meningita şi că tot un neurolog ar trebui să îşi dea cu
părerea. Ne-am întors acasă că era deja seară. A doua zi am mers la o clinică
particulară pentru consult, iar doctoriţa de serviciu m-a băgat imediat pe
perfuzie pentru deshidratare: soluţie ringer, glucoza, nişte vitamine B, ş.a. A treia zi la fel – nicio ameliorare!
Cum soţia imi făcuse deja programare la unul din cei mai buni medici neurologi de la noi, sâmbătă dimineaţa, la prima ora, ne-am prezentat la
cabinetul doamnei doctor neurolog Docu A. care, de cum m-a văzut intrând pe
uşă ţinându-mă de pereţi, mi-a spus că ştie ce am si a inceput sa enumere toate
simptomele pe care le aveam inainte ca eu si sotia mea sa-i spunem ce se intampla cu mine. „Există trei posibile diagnostice…”, a spus, dar
nu şi-a continuat ideea ca să nu ne sperie. Ne-a trimis numaidecat la spital, la RMN,
unde am şi intrat de urgenţă, la 9,15 şi după cca. 45’ de
investigaţii cu substanţă de contrast mi s-a dat un verdict pe care speram să
nu îl primesc: neurinom vestibular acustic stâng – pe scurt, tumoare cerebrală. Cunoscându-l pe medicul RMN-ist, soţia mea a aflat diagnosticul după primele 25 de minute de investigaţii, însă nu a vrut să-mi spună nimic până nu am primit buletinul cu rezultatul. Odată cu primirea diagnosticului, neliniştea noastră s-a intensificat si mai tare. Eram pur si simplu inmărmuriţi. Maria a inceput sa dea telefoane pentru a vedea ce putem face în această situaţie. Au fost nişte momente cumplite pentru amândoi, insa ea şi-a păstrat calmul (cel putin de faţă cu mine - numai ea ştie cât o fi plâns ulterior, fără ca eu să ştiu), stiind ce să-mi spună si cum să mă liniştească. Ne-am întors la dr. Docu şi ne-a
spus că acesta a fost şi diagnosticul dumneaei, nu-i venea sa creadă cât de "ghinionist" puteam fi. Ne-a mai spus că mai exista posibilitatea altor două diagnostice, care
puteau fi şi mai rău de atât: scleroză în plăgi şi încă ceva mai rar întâlnit,
nu am reţinut ce. Aceasta a fost prima veste bună şi PRIMA DOVADĂ a iubirii lui Dumnezeu: tumoarea NU era malignă, era
mică şi putea fi ţinută sub control! Ne-a liniştit, ne-a dat un tratament
adecvat – fiindcă ce primisem până atunci era very wrong! Şi de atunci am stat
7 zile pe perfuzii, dimineaţa şi seara câte 2 ½ ore, cu manitol, quamatel, metoclopramid,
dexametozana. Acolo, altă poveste: asistente nepricepute (unele dintre ele), vene invizibile şi
pacient speriat – pe scurt vreo 9-10 înţepături pentru fixarea a 4 branule
pentru 14 perfuzii, trei vene sparte etc.. În fine, după 3-4 perfuzii,
mi s-a ameliorat simţitor starea; au scăzut in intensitate pe rând cefaleea, tinitusul şi
vertijul. Vorbeam acum şi eu pe înţelesul celorlalţi şi puteam sa mananc. „Pentru cca. o
lună soţul d-voastră ar trebui să nu mai aibă simptomele acestea, timp în care puteţi lua o hotărâre fără să fiţi presaţi de timp şi speriaţi de simptome!”, a liniştit-o
dn-a dr. Docu pe sotia mea. Pentru o confirmare mai sigură a diagnosticului, Maria m-a dus la
Bucureşti la ProVita (spitalul „Matei Balş", Pavilion 4), la dr. RMN-ist
Virgil Ionescu, probabil cel mai bun din ţară şi foarte bine cunoscut şi în
străinătate. După 45 de minute de investigaţii fără substanţă de contrast, asistenta dânsului a
venit la mine şi m-a întrebat surâzătoare: „totuşi, de ce
ziceaţi că aţi venit la noi?” – a fost aşa, ca prin vis, şi chiar am ieşit de
acolo plin de speranţă că diagnosticul Constanţei a fost eronat. Am cerut un
diagnostic provizoriu pe loc, dar asistenta ne-a spus că dr.
Ionescu analizează câte 2-3 ore fiecare RMN şi că ar fi o lipsă de
profesionalism să rişte un diagnostic provizoriu pe care, ulterior eventual, să
îl infirme. Aşa că am aşteptat. După cca. 28 de ore primim telefon de la PROVITA, ni se spune ca rezultatul RMN este gata si Maria a solicitat sa-i fie trimis pe
email: se confirma tumoarea, cu alte dimensiuni însă, puţin mai mari,
12/8/7 mm.
Vestea a picat
ca un fulger asupra noastră: la aşa ceva chiar nu se aştepta nimeni; ne facusem
speranţe că e altceva sau doar o confuzie! Ne făcusem
planuri, ii anunţasem pe toţi colegii, prietenii că plecăm în concediu cu băieţelul
nostru, Andrei. Urma sa plecăm la munte pentru 2 săptămâni – de aceea nici ieşirea mea bruscă
din peisaj nu a atras atenţia ceva vreme nimănui. Trebuia să sărbătorim
onomastica soţiei pe 15 august, urmată de împlinirea a 10 ani de căsătorie, o nouă cerere în căsătorie (pentru încă 10 ani frumoşi) şi, evident, o a doua lună de miere petrecută in Franţa... acum, nimic
din toate astea nu se mai puteau face, nu mai aveau niciun farmec; dispăruse
zâmbetul de pe faţa tuturor celor din familiile noastre.
Abia acum a
început adevărata problemă: unde mergem să rezolvăm şi mai ales prin ce
modalitate?! Am început prin a întreba în stânga şi-n dreapta cum se procedează
în astfel de cazuri; răspunsurile au fost diverse şi cele mai multe se
îndreptau spre aceeaşi soluţie: scoate-l din cap (chirurgical)! Apoi am început
să căutăm pe internet – Maria în cea mai mare parte (ajunsese sa stea si 9-10 ore pe zi in fata calculatorului, citind despre diagnosticul meu, cautand cea mai buna varianta, încercând să înţeleagă riscurile pe care le implică fiecare abordare, să-mi facă programare la cea mai bună clinică), fiindcă eu mă resimţeam şi
nici nu puteam sta foarte mult la calculator deoarece mă durea capul şi mă lua ameţeala – tot felul de
review-uri de la cei care se operaseră în ţară la cei mai buni. Aşa am aflat că
nici cei mai buni nu
pot face mare lucru, nu-ti pot garanta reusita din cauza lipsei de aparatură. Într-un reportaj făcut de Antena 1,
şeful de secţie, Dan Voiculescu, recunoaşte că din cauza lipsei de monitoare, rata
de reuşită este de cel mult 20-30 %; restul toţi rămân cu sechele pe
viaţă! Mai târziu am aflat şi de dr. Sergiu Stoica de la Euroclinic, un tânăr
dedicat şi cu foarte multe review-uri foarte bune: operaţii de până la 20 de
ore pe creier reuşite ş.a.m.d.
Pentru mine era
însă exclusă din start orice intervenţie chirurgicală, mai ales după ce am aflat că vrând-nevrând mă aleg cu sechele. Maria nu a acceptat nicio clipă ideea că la vârsta de 35 de ani viaţa noastră ar putea fi schimbată radical şi a căutat in continuare. Procedura este anevoioasă, dar un chirurg cu
experienţa ştie ce are de făcut. Însă, la noi în ţară nu ţi se monitorizează
nervii cranieni în timpul operaţiei. Cu alte cuvinte, chirurgul taie şi îţi scoate
tumoarea prinsă între nervii respectivi, dar nu are monitoare care să-i spună
permanent cât de aproape de nervii tăi “taie”; merge orbeşte practic şi
gândiţi-vă că nervul are mai puţin de un milimetru, iar tumoarea îl înveleşte
şi are un centimetru cub de jur-împrejurul nervului. Este de departe o
chestiune de noroc; nimeni nu poate garanta că scapi, oricât de mulţi bani ar
cere înainte. Ori îţi pierzi definitiv auzul, controlul feţei pe partea
afectată, echilibrul, ori ieşi din operaţie ca prin miracol fără sechele. Când am auzit acest lucru
ne-am spus şi noi, ca mulţi alţi pacienţi din ţară, un singur lucru:
INACCEPTABIL!
Am citit tot
blogul lui Dan Sântimbreanu, un fost pacient cu o tumoare de 5 cm3
care a fost operat la Hanovra şi care, după operaţie şi recuperare, a înfiinţat
Asociaţia Neurinomului Acustic (ANA), dedicându-se ajutorării pacienţilor români
care primesc acest diagnostic.. Am înţeles că cea mai bună metodă de tratament a
neurinomului acustic ar fi chirurgia care scoate tumoarea din craniu şi că cea
mai bună alegere pentru chirurgie ar fi Hanovra, dr. Samii. Suma pe care o cer
este şi ea o parte din povestea aceasta: între 40 şi 70.000 Euro; un vis
frumos! Cine ar putea face rost de o suma atat de mare, de unde şi în cât timp, ca să scape la timp de
această povara?! Nici de ajutor din partea Statului român nu se punea problema
–E112 – pentru că operaţia era posibilă şi în ţară – cu riscurile aferente
lipsei de specialişti şi aparatură, iar clinicile particulare nu acceptă decât plata
în avans.
O alternativă
era radiochirurgia, o tehnică noninvazivă – adică nu ţi se deschide
craniul – Gammaknife, care, deşi
nu îţi scoate tumoarea din cap, o iradiază atât de tare încât ea moare, i se
stopează creşterea şi în timp ea este resorbită de organism. Vestea proastă era
că, pe langa faptul că această procedură presupune fixarea unui cadru de metal pe cap, cu ajutorul a patru şuruburi - două în frunte si două în partea din spate -, nici nu asigură o protectie bună a ţesuturilor limitrofe, iradiindu-le si astfel dezvoltând alte complicaţii, inclusiv alte tumori, de multe ori maligne. Cu
alte cuvinte scapi de una, primeşti mai multe! Am trecut mai departe cu
cercetările noastre; pe forumurile din străinătate toţi spuneau acelaşi lucru: informează-te
prima dată singur (educate yourself) şi abia după aceea, în cunoştinţă de cauză, hotărăşte care tehnică este cea mai bună pentru tine! Aşa am ajuns
să aflăm şi despre Cyberknife, o
tehnică modernă de radiochirurgie, tot prin radiere, numai că fascicolul este
submilimetric, acesta este trimis de un braţ robotic care se învârte în jurul capului şi trimite acel fascicol din aprox. 1.200 de unghiuri – din care echipa de
specialişti le alege numai pe cele care îţi trebuie şi nu-ţi fac foarte mult
rău – şi care recalculează locaţia tumorii după fiecare mişcare cauzată de
respiraţie – deci, te poţi mişca, faţă de gammaknife unde eşti imobilizat, după cum am mai spus, cu un cadru de metal fixat înşurubat efectiv în cap.
Fără să piardă nicio clipă, Maria a început
atunci căutările pe internet, încercând să afle ce clinici au in dotare această tehnologie,
care au cele mai bune rezultate, cine s-a tratat şi are ceva de spus etc. Am aflat
de Istanbul, Anadolu şi Acibadem – cu un preţ rezonabil, 7.500 Euro şi,
culmea!, mai multe aparate într-o singură clinică –şi de nemţi, care au vreo
6-7 clinici cu tehnica Cyberknife, iar la noi în ţară... nici
gammaknife nu este recomandată, probabil din cauza specialiştilor (lipsă)! A
scris la nenumărate centre medicale, le-a trimis rezultatul tradus şi CD-ul
cu RMN-ul şi am stat în aşteptarea răspunsurilor de la clinicile din
străinătate. Răspunsurile au venit negreşit: cca. 20.000 Euro la cei mai buni
specialişti din Germania, cca. 7.500 în Turcia. Cum recomandările au înclinat
cu fermitate spre Germania, tot ce mai rămânea de făcut era să strângem banii necesari, 20.000
euro, lucru nu tocmai uşor. Am spus atunci de problema mea cunoştinţelor,
prietenilor, colegilor de la facultate şi toţi s-au mobilizat să mă ajute. IPS
Teodosie a venit cu un alt plan; a făcut apel în toate bisericile din judeţ, şi
acum s-a întâmplat o altă MINUNE şi
un alt semn de iubire a lui Dumnezeu: oameni care nu m-au cunoscut şi nu m-au
văzut vreodată au contribuit – şi nu cu puţin! – ca operaţia aceasta să se
poată face cât mai curând. Şi, deşi efectul medicamentelor din perfuziile
făcute cu ceva timp în urmă trecea lăsând în urmă noi dureri de cap şi
împunsături în urechea stângă, ameţeli instantanee şi ţiuitul care revenea,
totuşi mă bucuram până la lacrimi văzând cu câtă dragoste stau atâţia oameni în
jurul meu, renunţând chiar la bunăstarea lor de moment pentru a mă ajuta.
Dumnezeu ne iubeşte şi foloseşte fiecare prilej pentru a ne face să devenim mai
buni, mai apropiaţi, mai umani! Am gândit şi am spus-o de la început celor care
mă întrebau cum este cu putinţă să mi se întâmple tocmai mie această nu tocmai
mică problemă: este un semn şi o încercare a credinţei şi a dragostei, şi nu-mi
este adresată doar mie, ci şi multor altora din jurul meu. Şi aşa a fost; la
câte rugăciuni s-au făcut în perioada asta (pentru mine) am simţit că nimic nu îmi mai este imposibil, că totul va fi bine şi eu voi putea până la urmă să
ajung unde trebuie şi să scap cu bine din acest vis urât.
Aşadar, iată şi
rezultatul dragostei lui Dumnezeu şi a celor care au redescoperit în ei acest
sentiment nobil şi plăcut: la numai 3 săptămâni după ce s-au instalat brusc
simptomele bolii, eu aveam deja posibilitatea financiară să îmi fac programare
pentru intervenţie la cea mai renumită clinică din Germania, la Munchen, acolo
unde prof. dr. med. Berndt Wowra mă va „opera” împreună cu Priv.-Doz. Dr. med.
Alexander Muacevic, directorul Societăţii de radiologie din Germania. Am avut
de ales între clinici cu aparate mai noi, foarte noi chiar, dacă ţinem cont de
Berlin care a primit ultima generaţie de robot cyberknife, în octombrie 2011,
dar care nu puteau da încă pronosticuri pentru că nu aveau, probabil, nici măcar
un istoric al urmărilor post-operatorii la ei şi experienţa celor de la Munchen
care tratează neurinoame din 2006; am ales să merg pro-experienţă. Nici aici nu suntem
total siguri, asta pentru că celelalte clinici îmi dădeau ca perioadă de
tratament 5-14 zile, pe când aici perioada era de numai 3-4 zile, dar am
încredere în Dumnezeu şi-n Maica Domnului ale Căror minuni le-am simţit mereu
asupra mea şi peste tot de-a lungul vieţii mele; aşa că mâine plecăm
spre Munchen.
Nu
am postat până acum nimic pe facebook ori pe blog pentru că nu doream sub nicio
formă compătimiri şi alte păreri ori sfaturi care să ne dea peste cap în luarea
deciziei; de aceea nici povestea mea de aici nu are niciun cont ataşat sau
vreo altă cerere de a contribui. Ceea ce m-a făcut săptămâna aceasta să stau şi
să aştern înscris toată această poveste nu este decât dorinţa sinceră de a
mulţumi tuturor celor care m-au ajutat, cunoscându-mă sau nu, şi care au făcut ca această poveste să se apropie de un sfârşit
fericit. Mulţumesc Bunului Dumnezeu că îmi arată încă o dată cât de mult mă
iubeşte şi Îl rog să aibă grijă de toţi cei care au luat parte la distribuția
„poveştii acesteia” (iubita mea soţie, părinţii, socrii, cumnaţii - pe care i-am simţit foarte aproape, colegii, credincioşii cunoscuţi şi necunoscuţi); sper ca şi multe alte poveşti similare să se bucure de
ajutorul vostru şi mai sper ca toţi cei care citesc această poveste să
înţeleagă din întâmplarea mea cuvintele Acatistului de mulţumire „Slavă lui
Dumnezeu pentru toate”:
„Slavă
Tie, pentru necontenita Ta purtare de grijă;
Slavă
Tie, pentru oamenii pe care pronia Ta mi i-a adus în cale;
Slavă
Tie, pentru dragostea rudelor, pentru dăruirea prietenilor;…
Slavă
Tie, Celui ce tămăduieşti neputinţele şi scârbele prin trecerea vindecătoare a
timpului,…
Slavă
Tie, Celui ce ne-ai trimis nereuşite şi scârbe, ca să ne întoarcem ochii spre
suferinţa celorlalţi;
Slavă
Tie, Celui ce ai pus mare răsplată în însăşi fapta bună;
Slavă
Tie, Celui ce învălui cu iubirea mai presus de toate;
Slavă
Tie, Dumnezeule, în veci!”
Eu,
dragii mei, sper să îmi fi învăţat lecţia din această nefericită întâmplare;
pe voi, însă, vă las să trageţi singuri concluzia potrivită!
PS: vă chem – după ce mă întorc de la Munchen – să ne rugăm împreună
mulţumind lui Dumnezeu pentru minunatele moduri în care lucrează asupra
noastră, unindu-ne în suferinţe şi în fapte bune, şi, mai ales, rugându-ne şi
pentru toţi aceia care nu au avut norocul meu, o soţie atât de devotată, răbdătoare, grijulie şi
iubitoare, prieteni atât de înţelegători şi credincioşi atât de săritori. Vom
face împreună în fiecare vineri Acatistul Maicii Domnului, bucuria celor
necăjiţi, probabil spre seară. Dumnezeu să vă răsplătească tuturor efortul şi
dragostea!